PESTERA IALOMITEI DIN BUCECI - MANASTIREA PESTERA

PESTERA IALOMITEI DIN BUCEGI 

MANASTIREA PESTERA

Se ajunge 

Cu trenul: Gara Buşteni – telecabina Buşteni – Babele – telecabina Peştera.
 Cu maşina:   Bucureşti – Sinaia (DN 71 spre Târgovişte) – Cabana Cuibul Dorului – Şaua Dichiului – Bolboci – Diana – Padina – Peştera Ialomiţei.   
Traseul mai detaliat il găsiti aici: Traseu prin Cheile Tatarului spre Pestera Ialomitei   http://ontheroad.ro/prin-cheile-tatarului/


Până acum, au fost montate aproximativ 60 de pasarele, scări noi, pavaje pentru intrare, s-a finisat platforma pentru drumul de acces .  Proiectul are o valoare totală de 6.415.828, 68 lei, din care 4.665.725,12 lei – finanţare nerambursabilă de la Fondul European de Dezvoltare Regională şi buget naţional, iar 517.413,88 lei – finanţare din partea Consiliului Judeţean Dâmboviţa.   Prin acest proiect sa dorit creşterea gradului de atractivitate turistică a zonei şi punerea în valoare a frumuseţii naturale a obiectivului prin folosirea unor soluţii moderne de iluminare interioară şi exterioară, reconfigurarea traseului interior prin diminuarea semnificativă a riscului producerii de accidente, precum şi conservarea şi protejarea mediului prin prevenirea deteriorării obiectivului din cauza practicării unui turism neorganizat.
Se desfăşoară pe un singur nivel pe o lungime de aproximativ 480 metri, dincare 400 metri sunt accesibili turiştilor, până în punctul numit „la Altar” urmând în amonte o porţiune de încă 80 metri, cu galerii şi săli. Diferenţa de nivel este de 60 metri. Este străbătută de un pârâu şi are o desfăşurare mixtă, prezentând atât galerii cât şi săli

La intrare se întâlneşte prima grotă cunoscută sub numele de Grotă Mihnea-Vodă, spaţioasă şi luminată de soare în special dimineaţa, păstrându-şi dimensiunile mari pe o adâncime de peste 100m. Se caracterizează printr-un sol aproape orizontal, relativ uscat. Înainte de 1924 prin această grotă curgea răul peşterii, care străbătea întreaga excavaţie. Astăzi pârâul devine subteran înainte de a ajunge la această grotă şi se vărsa în Ialomiţa mult mai jos.    Grotă „Mihnea Vodă” se continuă cu o galerie numită „Pasajul” ce a fost lărgită în anul 1897 până la dimensiunile actuale ce urmează accesul în celelalte grote. Înainte de această data acest culuar nu avea decât 40 cm lărgime ceea ce permitea vizitatorilor să pătrundă târâş şi numai când apele erau scăzute. 
După acest pasaj se intră în „Grota lui Decebal”, o cavernă în formă de dom din care se deschid mai multe galerii, una din aceste galerii se înfundă şi se deschide spre dreaptă îndreptându-se spre vest.    La stânga se vede Grotă SF. Maria la care se ajunge trecând peste un prag de bolovăni mari şi umezi, alunecoşi. Grotă continuă la şed-vest printr-o galerie joasă şi îngustă neexploatata în parte, denumirea acestei grote provine de la impresia de asemănare a unei stalagmite cu statuia Fecioarei Măria, provocată de umbre şi lumini.    Galeria principală prin care se continuă drumul are o lungime de peste 40 metri şi se opreşte lângă un perete de piatră vertical ce pare să închidă peşteră. Urcarea acestui perete duce într-o altă galerie cu solul alunecos ce se întinde în lungul unei crăpături terminându-se printr-o cavernă de dimensiuni reduse.    După ce se traversează această cavernă se ajunge în locul numit “La Răspîntie”. La 35 metri deasupra grotei principale de unde drumul se bifurcă, în dreaptă coborând într-o parte strâmtă se ajunge într-o cavitate mai mare, la locul de unde pârâul peşterii traversează două lacuri care iniţial aveau 12m lungime şi o adâncime de 3-3.5 metri.  În stânga urcând zidul de bolovăni se ajunge la “Grotă Urşilor”, cea mai mare cavitate din această peşteră având peste 72 metri lungime şi 35 metri lăţime şi 25 metri înălţime. Această grotă este lipsită de apa, cu solul acoperit de numeroi bolovăni. La descoperirea ei s-au găsit numeroase oseminte, ceea ce face să presupunem că acum 2000-2500 ani aici au fost ultimele ascunzători ale urşilor cavernelor. 
In adancul pesterii la aproximativ 200 metri se afla o piatra, numita "Piatra Altarului", unde dupa traditie sihastrii savarseau cele sfinte. Constructia din lemn de la intrarea in Pestera Ialomitei a ars in 1818 fiind reconstruita de preotul Gheorghe Ion Baltag si ieromonahul Gherontie din Petrosita. In jurul ei se aflau mai multe chilii in care se nevoiau cuviosii calugari. 
Chiar la intrarea în Peşteră se află Mănăstirea Ialomiţei, ridicată în secolul al XVI-lea, ctitorită de voievodul Ţării Româneşti, Mihnea cel Rău. 
Se bănuieşte că schitul lui Mihnea Vodă cel Rău ar fi fost ars şi înălţat din nou în mai multe rânduri, fiind construit din bârne de brad, îmbrăcat de sus până jos în site frumos cioplite. 1818, schitul a ars complet, iar în 1819, s-a ridicat un schit nou, mai aproape de gura grotei cu circa 10 metri. În, anul 1940, schitul a ars din nou, fiind refăcut între anii 1940-1942, de ieromonahul Mihail Bădilă. În anul 1961, pe 20 aprilie, a izbucnit un incendiu la chiliile de la gură Peşterii, schitul a ars definitiv, nerefacandu-se până în anul 1993. 
Călugării din Mănăstire le-ar fi povestit unor credincioşi vedeniile care li s-au arătat de-a lungul anilor în interiorul grotelor.  “Într-o seară, intrând în împărăţia umbrelor din peştera îngropată sub munte, văzui cum zidurile prinseseră viaţă şi se alergau prin hăul pământului, ascunzând coridoare ce sclipeau ademenindu-mă precum fata morgana, pierzându-se apoi în oglinzi paralele ce mă ameţeau cu jocul lor de lumini şi umbre. Fecioare zănatice cu ochii sclipind de puteri magice dansau jocul ielelor înfăşurate în văluri transparente şi cu clopoţei la picioare, apoi m-au cuprins în vartejul horei lor nebune şi urcându-mă într-o trăsura cu cai de foc, m-au purtat pe deasupra munţilor, peste piscuri semeţe şi stânci singuratice, râsul lor şi cântecul fermecat răsunându-mi în urechi timp îndelungat, precum o vrajă nepământeană…”

Sursa, http://adevarul.ro/

revenire iunie 2017