În 1469, vicevoievodul Ioan de Rede, emite un act din Zombor. 1486, „Sombor” era o localitate din scaunul Rupea. Numele său poate fi interpretat într-o manieră neaşteptată, contrarie celei îndeobşte avansată, cu origine străveche, maghiară (eponim). Ar putea fi vorba şi de o maghiarizare a numelui german de Sommerburg. Argumentele sunt două: comunitatea locală a fost, iniţial, germană şi a continuat să fie astfel până la Reformă, când a asimilat din punct de vedere al cultului, dar a cedat complet (la 1653 mai erau doar nouă familii săseşti) în faţa colonizărilor şi emigrărilor secuieşti (atestate deja la 1502), deveniţi evanghelici. Varianta cu înţelesul de „Cetatea Soarelui” este cel puţin la fel de luat în considerare, ca şi cea de „Cetatea Zsombor”.
Cetatea, situată în afara vetrei satului, fără vreo legătură cu biserica, se racordează mai mult unor cetăţi medievale clasice. Cu toate acestea, din elementele sale arhitectonice, nimic nu face vreo trimitere sigură. Doar o inscripţie de parament, realizată în stuc, astăzi foarte deteriorată şi puţin lizibilă, care menţionează restaurarea din 1692, ca urmare a evenimentelor petrecute cu doi înainte, când a fost afectată de către trupe tătare venite în ajutorul principelui Emeric Thököly şi împotriva habsburgilor. Dar, pe ancadramentul uşii de intrare, se mai distinge o altă inscripţie, care a suportat intervenţii ulterioare, în aşa fel încât astăzi se poate citi în variantele 1556, 1557, 1561, dar şi 1672 Oricum, este cel mai vechi element cronologic pe care îl deţinem. O informaţie neverificată critic aminteşte de un alt episod militar, mai vechi, derulat la 1663, cu duşmani moldoveni. Este posibil ca un vechi nucleu să fi fost iniţial de către un greav local. După apariţia „colonilor”, a devenit posibilă o iniţiativă nobiliară, atestată de altfel deja în prima jumătate a secolului al XVII-lea, iar împărţirea satului între „Pământul crăiesc” (scaunele săseşti) şi „pământul nobililor” (comitatele) s-a consfinţit prin hotare şi responsabili săteşti diferiţi, în secolul al XIX-lea.
Informaţii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, relatează că cetatea ar fi avut o curtină exterioară, demolată în jurul anului 1818. Urmele acesteia nu se mai disting însă. Ceea ce este evident, ar fi doar poziţionarea care foloseşte foarte bine denivelările terenului, mai ales spre vest şi sud-est. Înspre nord, este vizibil traseul unui şanţ de apărare, semicircular.
Planimetria cetăţii este a unui pentagon neregulat, cu concentrare de clădiri în colţul de sud-vest. În axa unghiului, există un mare turn cu secţiune de trapez neregulat, de la care pornesc aliniate de-a lungul laturilor oblice, alte încăperi. Cea din vest este exterioară zidului de curtină, în timp ce în direcţia opusă sunt nu mai puţin de trei încăperi interioare, pe două nivele. Cea de mijloc conţine unica intrare, pietonală, în cetate. Pe turnul/bastionul cel mare se mai lasă remarcată o fereastră cu ancadramente şi menou din lemn modelate uşor.
Un alt mic turn patrulater s-a amplasat în axul laturilor de est.
Curtinele încă semeţe (6-7 m) sunt dotate cu ferestre de tragere doar pe laturile expuse ale cetăţii. Urmele drumurile de strajă au dispărut însă.
Interiorul pare astăzi dezolant şi inutil, astfel încât ne lasă să bănuim cel puţin o cale de pătrundere carosabilă, amintită ca încă vizibilă parţial în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar şi alte construcţii, mai puţin rezistente, care s-au topit în pământ.
( Text preluat , Rupea turistică )
