Sarmizegetusa Regia

           

         Text preluat :       

• Sarmizegetusa Regia (Sarmizegetusa Basileion) a fost capitala statului dac, ridicată la jumătatea secolului I î.Hr. Este situată în apropierea satului actual Grădiştea Muncelului (judeţul Hunedoara), pe Dealul Grădiştii, la circa 1.200 m altitudine. Este compusă din trei părţi: aşezarea civilă, cu cartierele amplasate pe mai multe terase, cetatea şi zona sacră. În jurul Sarmizegetusei, pe valea râului Grădiştea se găseau mai multe aşezări civile şi pâlcuri de case răsfirate între marile cetăţi dacice. Pentru amplasarea diferitelor construcţii şi asigurarea spaţiului necesar extinderii aşezării, dacii au recurs la tehnica terasării versanţilor muntoşi iar unde au fost nevoie, marile terase le-au sprijinit cu ziduri puternice .
 
• 
  
 
• 
  
 
•  
 
•  
 
•  

Capitala statului dac

La Sarmizegetusa locuiau regii, înalţii demnitari, funcţionarii cancelariei regale, o parte a aristocraţiei, dar şi meşteşugari, negustori, constructori. I se spune „Regia” (a regilor) pentru a o distinge de metropola romană Ulpia Traiana Sarmizegetusa, construită după cucerirea romană a Daciei şi al cărui nume de „Sarmizegetusa” i-a fost adăugat de împăratul roman Hadrian în anul 118 pentru a simboliza faptul că noua colonie romană prelua simbolic şi de drept, locul vechii capitale a statului dac.

Era cu siguranţă cel mai mare centru meşteşugăresc din Dacia, asigurat de o solidă bază de materii prime aflate în imediata apropiere. Capitala statului dac era amplasată într-o zonă apărată în mod natural de munţii Godeanu, iar accesul la ea dinspre valea Mureşului era apărat şi controlat de cetăţile de la Costeşti şi de multe turnuri militare amplasate de-a lungul văii Grădiştii. Odată ajuns la Sarmizegetusa, aspectul acesteia era de-a dreptul grandios ^[1]: pe aproape 6 km lungime versantul de sud al muntelui era tăiat în terase etajate pe care se ridicau casele, peste care tronau zidurile cetăţii ce se ridicau pe vârful masivului, sanctuare de mari dimensiuni, toate unite de o reţea bine dezvoltată de drumuri şi instalaţii de apă.

Aşezarea civilă

Aşezarea civilă era formată din cartiere ce se întindeau pe câteva zeci de terase şi constituia cea mai mare aşezare dacică cunoscută. Ea cuprindea locuinţe, ateliere metalurgice, magazii etc. Din cauza amplasării şi a dimensiunilor oraşului, dacii au trebuit să dezvolte un sistem complex de instalaţii pentru captarea şi transportarea apei potabile (atunci nu se cunoştea principiul vaselor comunicante), dar şi pentru drenarea apelor în exces. S-au descoperit numeroase conducte, tuburi, un decantor din lemn de brad cu capacitate de circa 3.000 de litri şi alte instalaţii care conduceau apa la gospodării şi la ateliere. Apele pluviale erau decantate prin canale de drenaj, care în cazul zonei sacre erau cioplite în piatră. Casele erau în cea mai mare parte a lor construite din lemn şi lut, motiv pentru care s-au păstrat foarte puţine urme arheologice. Pe lângă gospodării s-au mai descoperit ateliere de ceramică pictate, hambare, tuburi de conductă, o cisternă etc. Hambarele erau construite la suprafaţă şi în ele s-au descoperit mari cantităţi de provizii de mei, secară, orz, orzoaică, diferite specii de grâu, secară, linte, muştar, zizanie, bob şi rapiţă.

Cetatea

Cetatea este cea mai mare dintre cetăţile din Munţii Orăştie. Are circa 3 hectare, ziduri din blocuri de calcar construite în sistem murus dacicus. Avea rol de apărare pentru armată şi populaţia civilă, pe timp de pericol. După ce a fost cucerită de romani, aceştia au refăcut-o şi au transformat-o în sediul unui detaşament din Legiunea a IV-a Flavia Felix, care asigura securitatea regiunii.

Zona sacră

Complexul de sanctuare este aşezat la circa 100 metri de poarta de est a cetăţii şi este legat de aceasta printr-un drum pavat, denumit şi via sacra. Sanctuarele sunt de formă patrulateră (Sanctuarul mare de calcar, Sanctuarul mic de calcar, cele două Sanctuare patrulatere de andezit şi Sanctuarul mare de andezit) şi de formă rotundă (Sanctuarul mare circular şi Sanctuarul mic circular). S-au păstrat din ele bazele de coloană din piatră, pe care se ridicau coloane de lemn sau de andezit. Sanctuarul mare este reprezentarea în piatră a calendarului dacic. Discul solar, din andezit, reprezintă soarele şi arată caracterul urano-solar al religiei geto-dacice.

Săpăturile arheologice au început în anii 1950, sub conducerea lui Constantin Daicoviciu. Atunci au fost scoase la iveală cetatea şi complexul de sanctuare. Au urmat numeroase campanii de săpături în anii '60-'80. Printre descoperirile arheologice cele mai importante se distinge vasul de cult cu inscripţia DECEBALVS PER SCORILLO (Decebal fiul lui Scorillo, traducere asupra căreia savanţii încă se mai află în discuţii).

• 
         
• 
  
• 
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
   
  
  
• 
  
• 
  
• 
  
  
• 
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
• 
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

          

              

Cetatea Jimborului ( Cetatea Soarelui )

În 1469, vicevoievodul Ioan de      Rede, emite un act din Zombor.    1486, „Sombor” era o localitate din scaunul Rupea. Numele său poate fi interpretat într-o manieră neaşteptată, contrarie celei îndeobşte avansată, cu origine străveche, maghiară (eponim). Ar putea fi vorba şi de o maghiarizare a numelui german de Sommerburg. Argumentele sunt două: comunitatea locală a fost, iniţial, germană şi a continuat să fie astfel până la Reformă, când a asimilat din punct de vedere al cultului, dar a cedat complet (la 1653 mai erau doar nouă familii săseşti) în faţa colonizărilor şi emigrărilor secuieşti (atestate deja la 1502), deveniţi evanghelici. Varianta cu înţelesul de „Cetatea Soarelui” este cel puţin la fel de luat în considerare, ca şi cea de „Cetatea Zsombor”.

Cetatea, situată în afara vetrei satului, fără vreo legătură cu biserica, se racordează mai mult unor cetăţi medievale clasice. Cu toate acestea, din elementele sale arhitectonice, nimic nu face vreo trimitere sigură. Doar o inscripţie de parament, realizată în stuc, astăzi foarte deteriorată şi puţin lizibilă, care menţionează restaurarea din 1692, ca urmare a evenimentelor petrecute cu doi înainte, când a fost afectată de către trupe tătare venite în ajutorul principelui Emeric Thököly şi împotriva habsburgilor. Dar, pe ancadramentul uşii de intrare, se mai distinge o altă inscripţie, care a suportat intervenţii ulterioare, în aşa fel încât astăzi se poate citi în variantele 1556, 1557, 1561, dar şi 1672 Oricum, este cel mai vechi element cronologic pe care îl deţinem. O informaţie neverificată critic aminteşte de un alt episod militar, mai vechi, derulat la 1663, cu duşmani moldoveni. Este posibil ca un vechi nucleu să fi fost iniţial de către un greav local. După apariţia „colonilor”, a devenit posibilă o iniţiativă nobiliară, atestată de altfel deja în prima jumătate a secolului al XVII-lea, iar împărţirea satului între „Pământul crăiesc” (scaunele săseşti) şi „pământul nobililor” (comitatele) s-a consfinţit prin hotare şi responsabili săteşti diferiţi, în secolul al XIX-lea.

Informaţii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, relatează că cetatea ar fi avut o curtină exterioară, demolată în jurul anului 1818. Urmele acesteia nu se mai disting însă. Ceea ce este evident, ar fi doar poziţionarea care foloseşte foarte bine denivelările terenului, mai ales spre vest şi sud-est. Înspre nord, este vizibil traseul unui şanţ de apărare, semicircular.

Planimetria cetăţii este a unui pentagon neregulat, cu concentrare de clădiri în colţul de sud-vest. În axa unghiului, există un mare turn cu secţiune de trapez neregulat, de la care pornesc aliniate de-a lungul laturilor oblice, alte încăperi. Cea din vest este exterioară zidului de curtină, în timp ce în direcţia opusă sunt nu mai puţin de trei încăperi interioare, pe două nivele. Cea de mijloc conţine unica intrare, pietonală, în cetate. Pe turnul/bastionul cel mare se mai lasă remarcată o fereastră cu ancadramente şi menou din lemn modelate uşor.

Un alt mic turn patrulater s-a amplasat în axul laturilor de est.

Curtinele încă semeţe (6-7 m) sunt dotate cu ferestre de tragere doar pe laturile expuse ale cetăţii. Urmele drumurile de strajă au dispărut însă.

Interiorul pare astăzi dezolant şi inutil, astfel încât ne lasă să bănuim cel puţin o cale de pătrundere carosabilă, amintită ca încă vizibilă parţial în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar şi alte construcţii, mai puţin rezistente, care s-au topit în pământ.

( Text preluat , Rupea turistică )